Prima dată am văzut numele acestei doamne în anii 80, pe genericele de la Cîntarea României, de fapt, de la concursurile între județe, alea în care românii scriau cu trupurile lor numele Genialului conducător. Eu m-am uitat la generice, așa, ca să-mi aduc aminte dacă va fi cazul. Văd că e cazul. Apoi, după decembrie 89, doamna Lucia Hossu Longin a devenit o foarte vocală luptătoare împotrive epocii pe care a servit-o cu exces de zel, aș putea spune. Alături de ea, o altă exponentă a aceluiași curent, Marilena Rotaru, supărată în anii comunismului că nu a fost aleasă secretară de partid. Marilena Rotaru s-a dus imediatt după Revoluție să-i șlefuiască imaginea lui Iosif Constantin Drăgan, în timp ce doamna Hossu Longin s-a apucat de Memorialul Durerii. Nimic de zis, frumos. Cunoștințele din Cîntarea României aplicate pe invers au fost o formulă de succes. Am cunoscut-o pe doamna Hossu Longin în perioada 1 august 1990-1 august 1991, cînd am fost redactor șef la Muzică, Spectacole, Varietăți, la TVR ( am plecat de la TVR prin demisie!). Înainte de 89, secția pe care am condus-o un an s-a numit Cîntarea României. Doamna Hossu, fostă la Cîntarea României,  nu a rămas la Varietăți, s-a mutat la Departamentul Teatru Film, alături de domnul Necșulea, prieten vechi, cu sistem de valori apropiat. Știu, din interior, ce a fost cu TVR, an acei ani. Mulți dintre cei care nu au ieșit în față nici înainte, nici după, au evocat zelul doamnei Hossu-Longin. Întîmplări interesante, sper să beneficieze de curajul de a fi scrise. Memorialul Durerii, cum spuneam, a fost ceva remarcabil, atunci, iar Doamna Hossu a ieșit bine, inclusiv la capitolul financiar, vînzînd niște sute de casete prin  străinătate, urmașilor celor din Memorial. Nu știu cîți bani au revenit TVR din chestia asta.

Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, am fi putut spune că și doamna Hossu Longin are dreptul la un drum al Damascului, ca noi toți. Numai că drumul Damascului a fost, pentru această doamnă, o scurtătură între dictatura lui Ceaușescu și epoca Năstase. Pe care l-a apărat, atunci cînd a fost cazul, adică atunci cînd Adrian Năstase a devenit martir, pedepist de regimul dictatorului Băsescu. Doamna Lucia Hossu Longin, specialistă în replieri ideologice, a trecut cu arme și bagaje în tabăra urmașilor și moștenitorilor lui Ceaușescu. Autointitulată Profesionist de Televiziune, Doamna Hossu a premiat, din această ipostază, Antenele lui Voiculescu înainte de a fi ceea ce sunt astăzi, dovadă de mare intuiție.

Să-l pui pe Năstase în rînd cu deținuții politici uciși de comunism, cînd nu te obligă nimeni să o faci, mi se pare mai rușinos decît să-l lauzi pe Ceaușescu, atunci cînd, la TVR fiind, nu prea aveai încotro. Imparțială,  doamna Hossu Longin le-a făcut pe amîndouă.

 

Recent, istoricul de artă și consilierul de prerședinți Daniel Barbu, ajuns Ministrul Culturii, mărturisește că este cam incapabil să organizeze Festivalul Enescu, o gură de oxigen pentru imaginea culturii noastre naționale. Da, România nu e numai o belea pentru europa, ea a produs valori culturale și e în stare să organizeze un Festival muzical de primă mărime în lume. Acesta ar fi mesajul Festivalului Enescu. Pe care toate guvernele de pînă acum l-au organizat. Domnul Daniel Barbu nu s-ar mai băga: se plînge de costuri și spune că Festivalul ar costa cam cît un kilometru de autostradă. Și că onorariile i se par cam mari. (Nu la fel i s-au părut onorariile pe care el însuși le-a luat în diverse proiecte europene, de s-a ajuns pînă-n prag de scandal pe tema asta.) Ministrul Culturii, un liberal din aripa Petrică Roman,  le-ar cere artiștilor de primă mărime să lucreze gratis, ca la un fel de Cîntarea României. Că cîr, că mîr, că noi nu sîntem America sau Franța, că nu ne permitem etc. În bătălia pentru buget, domnul Barbu s-a bătut pentru cultură ca un leu. ba chiar ca un leu cinzeci. Nu vor mai fi investiții, nu mai e nimic de făcut, susține ministrul Barbu (deloc lăutarul!).

Dacă nu mai sînt bani de un festival muzical de amploare, poate va participa și Ministerul Culturii la Festivalul Reabilitarea termică a locuințelor. Iar acolo nu trebuie cine șttie ce fonduri,  poate să dea o mînă de ajutor omul de cultură Andrei Marga, susținînd o c0onferință despre calorifer!

UPDATE Dacă Andrei Marga si Daniel Barbu ar semna un tratat, atunci el s-ar numi Tratatul Marga Barbu!

Prostia are în ea ceva curat, o simplitate vizibilă,  limitele ei sînt clare. Proștii sînt, îndeobște, sinceri. Pe teritoriul prostiei nu e loc mare de manevră, minciunile au picioare foarte scurte (o minciună mai complicată e, totuși, o construcție intelectuală) și, prin asta, prostia este ușor de gestionat, este previzibilă. Asta e o părere mai generală. Cînd mă gîndewc, însă, la prostia din ultimii ani manifestată în spațiul public românesc, lucrurile nu mai stau așa, ce am spus la început nu mai e tocmai valabil. Pentru că, prostul fiind sensibil la modele umane, a început să-i copieze pe ticăloși, pe mincinoși, Ticăloșii, mincinoșii, leprele, trădătorii fac prim-planul vieții noastre, sînt dați la televizor, li se ridică osanale. Așa că prostul a început să-și pună întrebarea “Da’ce, eu sînt prost? Ia să fiu și eu ticălos, ia să fur și eu, ia să mă bag în politică”. Sigur că realitatea va demonstra că prostul e prost și afacerile lui necurate sînt demantelate primele, minciunile lui spuse la jurnalul de prînz sînt demontate la jurnalul de seară. Pentru că e prost, desigur. Dar prostul nu mai e un prost sincer, trăind în limitele lui  clare. E un prost în pas cu vremea, contaminat de ticăloșie, de parvenitism.Nici prostia nu mai e ce a fost! Exemplele sînt pentru proști, spunea cineva. Nu vă ofer, așadar, nici un exemplu de neo-prostie, o găsiți relativ ușor.

Vă ofer, în completare (deși textul meu e un fel de completare) o caricatură de Mardale foarte sugestivă pe tema prostiei. Genială, aș zice!