Aş vrea să-l văd pe cretinul care a gîndit şi a scris chestia asta:”Cianura ucide. Sărăcia NU!!!” L-aş lua pe cretin şi l-aş duce nu în ţările din lumea a treia unde mor copiii de foame şi de sărăcie, nu în Coreea de Nord, unde sărăcia este modul zilnic de viaţă. L-aş duce într-un sat sărman din judeţul Vaslui, acolo unde oamenii sînt săraci lipiţi pămîntului sărac. Sau, mai bine, l-aş duce într-un sat fără curent din Apuseni, i-aş aduna pe sărmanii moţi şi le-aş spune :Iată, Cretinul ăsta vrea să vă vadă toată viaţa săraci, pentru că sărăcia nu ucide.” După ce l-ar bumbăci moţii, l-aş lăsa în cătunul acela sărac vreme de un an, fără nici un ban, fără telefon şi internet, fără îmbrăcămintea de fiţe. Şi nu m-aş revolta deloc dacă bolile sărăciei l-ar ataca pe cretin, nevoit să ajungă într-un dispensar sărac, unde nu e medic. Să meargă pe jos zilnic zece kilometri ca să facă o injecţie, dacă, desigur, dispensarul ar avea medicamentele cu pricina pe stoc. Apoi, cînd ar vedea că se scurge anul la care a fost condamnat, l-aş abandona acolo, pentru toată viaţa, sărac lipit, fără bani de lemne, fără loc de muncă, fără telefon şi, aşa cum s-a născut, fără creier.

Da, ar fi un Cretin mai puţin pe la televiziuni.

(sursa foto aici)

Deşi, la noi, discuţia despre comunism a intrat în fundătura pensiilor  luate de torţionari, în lume există preocupări academice serioase pe această temă. Dovadă este volumul tocmai apărut la Cambridge University Press, sub coordonarea lui Martin K. Dimitrov, care a invitat mai mulţi universitari din domeniu să-şi spună părerea. În mod normal, zic, ar fi trebuit să găsim aici numele Alinei Mungiu (care se laudă cu studenţii ei de la Harvard)  sau al lui Stelian Tănase, atoateştiutorul. Poate chiar al lui Daniel Barbu, deşi e tare de stînga.

Nu, nici vorbă de aceste nume printre autori. Apare, însă, cu un capitol, profesorul Vladimir Tismăneanu, de la University of Maryland, semn că oricît ar fi de hulit în ţară de detractori mai vechi sau mai noi, prestigiul lui academic internaţional rămîne intact.

Sau o fi vorba de mîna lui Băsescu, despre care se ştie că e influent tare în mediul universitar occidental?!  Poate o fi sunat el la Cambridge University Press şi să-i ameninţe cu DNA-ul? Nu-i exclus să auzim şi astfel de explicaţii! 🙂

 

Marianne este una din emblemele Franţei, reprezentînd, alegoric, libertatea şi raţiunea. Este imaginea unei femei din semi-profil, care stă şi pe logo-ul Franţei, şi pe spatele euro-ului francez, şi pe timbrele poştale franceze. Asta e tradiţia. Recent, Francois Hollande a dat mînă liberă unui designer care a “revizitat” imagina acestei Marianne de pe timbre, inspirîndu-se, din greu, din imaginea militantei feministe ucrainiene Inna Shevchenko, şefa mişcării Femen. Aflu din Figaro Magazine că Inna Feminista, noua Marianne, ar fi scris pe twitter :“Désormais, tous les homophobes, extrémistes et fascistes devront lécher mon cul pour envoyer une lettre”. Pentru nefrancofoni: “lécher” înseamnă a linge iar “cul” e un cuvînt pe care noi îl scriem cu litera “r” în loc de “l” . 

E un fel de a  mulţumi Franţei care i-a oferit azil politic.

imaginea de aici

 

Această caricatură explică şi de ce s-au îmbrăcat în costume populare slugile lui Felix.

 

Pentru că, în cîteva zile, se va desfășura, la București, un simpozion dedicat centenarului Gherasim Luca , poet suprarealist considerat, la un moment dat, de unii critici, cel mai mare poet francez în viață, mă gîndesc să vă povestesc, în legătură cu acesta, o scurtă secvență din prima mea călătorie pariziană. Era în vara lui 90, cînd “am scăpat” la Paris pentru prima dată. Cu această ocazie am reușit să realizez, împreunăcu regretatul meu prieten Radu G. Țeposu,  un interviu cu Eugen Ionesco (publicat în revsta Amfiteatru) și un alt interviu cu Isidore Isou, botoșăneanul ajuns în capitala Franței, un avangardist de seamă, părintele letrismului (interviu publicat în revista Orizon). Pentru că făcusem rost de numărul de telefon a lui Gherasim Luca, mi-am propus să fac un interviu și cu el. M-am dus, timid, la o cabină telefonică, am format numărul și am așteptat plin de emoție. Oare ridică receptorul marele poet? Da, norocul mi-a surîs. Mi-a răspuns însuși Gherasim Luca. L-am întrebat dacă vrea să vorbim românește. El mi-a spus că ar prefera franceza. I-am spus că vreau să fac un interviu cu el. Mi-a răspuns, cu o voce tristă, că nu dă interviuri. Nu mai dă. Nu mai are nimic de spus. A spus tot ce avea în poezii. Am insistat, dar a rămas neclintit: “Nu am ce să spun”. Am închis telefonul cu sentimentul că am fost învins. Nu am reușit să fac nici un interviu cu Gherasim Luca.

Patru ani mai tîrziu, poetul s-a sinucis, s-a aruncat în Sena . Îl urma, la 24 de ani depărtare, pe Paul Celan, un alt mare poet,  înghițit și el de apele Senei.

Nu ştiu cît e de autentică scrisoarea de mai jos. Am primit-o pe e-mail. Dacă e adevărat, refuzul lui Sean Connery demonstrează că actorul are ceva umor. Dacă misiva nu e adevărată, atunci cei care au scris-o au umor. Si non e vero, e ben trovato!


Mă gîndesc de ceva vreme să-mi adun într-un volum farsele pe care le-am făcut în comunism (vorbesc de cele publicate în reviste şi almanahuri). Cred că fotografia de mai jos ar putea figura ca “ilustraţie pentru acele vremuri” şi i-aş face loc în respectivul volum.. Dacă această fotografie s-ar fi publicat în presa oficială, dacă ar fi circulat, cred că războiul rece n-ar mai fi ţinut atît de mult! Nu ştiu unde am văzut acum cîteva zile această fotografie şi-mi cer scuze de la cel care a semnalat-o pe twitter : nu mai ştiu cine m-a trimis spre ea. Iar site-ul de unde am luat imaginea spune despre sursa primară că ar fi necunoscută. Pentru cei născuţi mai tîrziu, direct în tricouri şi cu şepci Che Ghevara, omul din imagine este Leonid Brejnev şi a condus Uniunea Sovietică. A maltratat, direct sau indirect, vieţile a milioane de oameni.


V-aţi pus vreodată întrebarea dacă dorinţa unei părţi a românilor de a intra în spaţiul Schengen este suficientă? Vi s-a părut că ni se face o nedreptate? Priviţi imaginile de la Congresul PCR PSD. Adrian Năstase, un puşcăriaş condamnat de o justiţie care era pe cale să se însănătoşească, a fost vedeta acestui Congres. A fost aclamat şi primit cu urale. De ce? Pentru că toţi cei care l-au aplaudat se identifică, într-un fel, cu el: li se pare normal să fure şi să nu fie pedepsiţi. Năstase e victima pentru că a  fost întemniţat. Pentru ca asta să nu se mai repete, trebuie izbucnit în urale.

În Franţa, guvernată tot de socialişti (şi pesediştii spun că sînt socialişti), fostul ministru al bugetului a fost prins cu minciuna. Avea nişte bani dosiţi în Elveţia. Nu bani furaţi, bani pecare voia să-i scuteascâă de rapacea impozitare franceză. Cînd s-a dovedit fapta, ministrul a demisionat din Guvern, a fost exclus din partid şi şi-a dat demisia şi din rîndul  deputaţilor francezi.

Revin: la noi Năstase a furat milioane, a fost prins cu nişte nimicuri şi condamnat la doi ani din care a executat în lux cîteva luni. Laş, a încercat să se sinucidă, dar şi de asta se pare că i-a fost frică, vestitul vînător a ratat ţinta. Acum e primit cu urale de foştii săi tovarăşi şi, prin asta, Justiţia e intimidată şi pusă la zid.. Vi se pare că merităm să intrăm în Schengen?

Sursă foto EVZ

Apa minerală Perrier este un super-brand. Dacă sînteți cititor de etichete (eu, unul, sînt!), veți vedea că această apă mineraslă se extrage în Vergèze, Languedoc,Franța. Ieri am vrut să vizitez locul unde se îmbuteliază cea mai celebră și mai răspîndită apă minerală din lume, așa că m-am deplasat la Vergèze. Am găsit complexul unde se face îmbutelierea, dar muzeul și magazinul erau închise de la orele 17, că așa-i în Franța, se muncește scurt și concentrat. Am căutat cîte ceva despre istoria acestui brand și am aflat că perrier este numele unuia dintre proprietari. dar acest nume a fost dat de cel care a cumpărat izvorul de la doctorul Perrier, un englez, Sir John Harmsworth, în 1903. De la el vine forma sticlelor, inspirată din aceea a măciucilor indiene cu care englezul făcea exerciții sportive. Celebritatea apei a crescut în imperiul britanic, unde a fost vîndută drept “Șampania apelor minerale”.Nu vreau să vă împui capul cu cifre, date și nume, cert este că, acum, Perrier este în imperiul Nestlé (alături de marele său rival S.Pellegrino). Cei care se preocupă de branduri ar trebui să citească istoria Perrier, pentru că e plină de exemple de reinventare a mărcii.

De ce am pus titlul de mai sus? Pentru că singura localitate din lume cu care este înfrățit orașul Vergèze este orașul Bârlad.

Ieri am cumpărat un disc (dublu CD) pe care se află toate înregistrările lui Robert Johnson, unul dintre întemeietorii blues-ului. A înregistrat, în total, 40 de cîntece. Pentru că a murit la 27 de ani, otrăvit de un soț gelos, se spune. La 27 de ani? Nu cumva asta este o vîrstă crucială în muzică? Amy Winehouse este una dintre ultimele admise în acest club. Hendrix, Joplin, Jim Morrison sînt și ei acolo. Dar Robert Johnson este unul dintre fondatorii acestui club, în 1938.Sinucideri, accidente, overdoze, atacuri de cord sînt principalii furnizori pentru club. E un club trist care, se pare, nu și-a încheiat înscrierile.

Se spune că oficial s-a folosit această denumire, Club 27, în momentul în care s-a sinucis Kurt Cobain. Nu există altă explicație decît coincidența. Sau poate există?