Iarăşi îmi scot pălăria în faţa umorului de înaltă clasă a lui Octav Mardale!

 

Un gînd gingaș pentru toate doamnele și domnișoarele care citesc blogul acesta. Și chiar pentru cele care nu-l citesc! Iar Doamnei mele, aceleași sentimente neschimbate de mulți ani!

În două mii de ani nu s-a schimbat mare lucru. Circul e de bază! Atîta, doar, că pe lîngă circul cel vechi, pe orizontală, s-a adăugat circul cel nou, pe verticală. Şi o mică provocare: ştiţi cumva unde este făcută poza asta?

Deşi vă poate duce gîndul la asta,  generalii de mai jos nu au fost decoraţi de generalul Oprea. Care a pierdut ideea unui astfel de record. Fotografia de mai jos am primit-o pe mail, fără comentarii. Şi o las şi eu fără comentarii. dacă aveţi detalii, puteţi să le scrieţi!

Recent a apărut în Le Monde un articol despre cît de uşor este să faci glume pe seama românilor în Franţa. Dacă sînteţi francofoni, faceţi click aici. Imaginea românilor este praf şi pulbere în Hexagon, iar o îmbunătăţire a acesteia va fi infernal de greu de produs. Cum ICR, care poate să se ocupe de un vector de imagine,  va avea la Paris un om cu o imagine proastă şi în Iaşi, lupta e pierdută. Ceea ce obţinuse ICR Paris (pe stil vechi) s-a făcut ţăndări. Era un excelent început de drum. Acum nu mai e nimic, şi nici nu va fi nimic. Domnul Dobrescu este paraşutat într-un loc în care competenţele sale sînt inexistente. Va trebui să ne bazăm, pentru un reviriment al imaginii, pe cele cîteva zeci de asociaţii de prietenie, pe cele cîteva sute de jumelaje ale unor locaiităţi franceze cu localităţi din România. Şi pe cele cîteva sute de doctori români care îşi fac datoria foarte bine faţă de bolnavii francezi. Disconfortul identitar pentru românii din Fraţa este foarte mare. Cum spui că eşti român, cum trezeşti priviri circumspecte.

Şi, totuşi, situaţia nu e chair aşa neagră. De pildă, astăzi, a fost un context pozitiv la France 2. Vă las să vedeţi imainea, cu un singur comentariu: Tot pupezele, săracele, ne mai salvează!

Adriene, cred că-ţi aminteşti că ne tutuim şi nu iei ca pe o lipsă de respect faptul că mă adresez persoanei tale direct, la a doua singular. Tu ai început, la tine pe blog, eu am continuat, la mine pe blog. De atunci a trecut ceva vreme, tu m-ai făcut pe mine sinecurist, justiţia te-a făcut pe tine puşcăriaş. Eu nu m-am supărat pe tine, că nu aveai dreptate, tu te-ai supărat pe justiţie, că avea dreptate. Aşa merg lucrurile. Înţeleg c -ai scris o carte într-o lună, că ai ţinut conferinţe colegilor tăi, în fine, că ai avut un comportament exemplar ca să ţi se reducă pedeapsa. (Doctorate cu bucluc nu ai mai condus, nu?) Ai scris pe blog mai des decît permite legea, iar asta, într-o ţară în care legea e lege şi egală pentru toţi, ar fi o circumstanţă agravantă în raport cu dorinţa ta de a ieşi mai repede. Ai scris, deci, pe blog, ne-ai dat lecţii, ai tras lumea la răspundere, deşi, cînd spunem interzicerea drepturilor civile, noi ne gîndim şi la dreptul tău de a ne da lecţii. Nu ştiu cum mai stai cu aroganţa, poate ţi-a mai scăzut, deşi nu cred. Cu colegii de pîrnaie cum te-ai înţeles, în afara conferinţelor? Ai legat prietenii? Ţi-ai făcut vreun tatuaj?

Dar nu ca să te întreb asta îţi scriu textuleţul ăsta, ci să-ţi spun că, dacă ai fi navigat pe internet (hai că ştiu că ai avut computer on line, hoţule!), ai fi putut ajunge aici. E un site care vorbeşte despre colegii tăi, puşcăriaşii din Închisoarea de maximă siguranţă din Padova care îşi demonstrează bunăvoinţa făcînd prăjituri şi producînd patiserie. Trecînd prin Padova şi stînd peste noapte la un hotel, am mîncat din produsele confraţilor tâi, bandiţii italieni. Erau bune. Au ajuns şi la Papa pe masă. Cred că aş fi cumpărat şi prăjituri produse de tine, la puşcărie. Nişte poale-n brîu cred că ar fi fost delicioase. Sau nişte savarine cu multă frişcă!

Dar tu nu ai avut curiozitatea să vezi ce produc alţi ocnaşi, aşa că ne-ai turnat, pe blogul tău, tot felul de gogoşi necomestibili. Rău, Adriene, urît Adriene! Oamenii ar fi preferat ceva de-ale gurii, tu ne-ai servit, pe blog, de-ale urii. Dar las că măcar ştii de acum înainte ce e de făcut, la caz că mai ai şi alte dosare!

Am văzut lume fină afectată de gestul nepatriotic al lui Depardieu, şi în Franţa, şi în România. Dar nimeni nu s-a scandalizat cînd Alain Delon s-a retras în Elveţia. Sau cînd Charles Aznavour a părăsit şi el regimul fiscal francez. Ei au făcut-o discret, fără să se ia în clonţ cu regimul. Depardieu e mai din topor, a spus ce avea de spus. I-a scris o scrisoare premierului şi a explicat că nu e prost, că nu acceptă penalizarea creativităţii, a muncii, a competiţiei, a diferenţei. Al doilea val al scandalului a fost determinat de faptul că actorul francez a acceptat un paşaport de la Putin. Depardieu a spus că rămîne francez, un paşaport e un act administrativ. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Vreau să vă arăt dovada că vizita în Rusia nu a fost doar una de curtoazie.Depardieu a fost la muncă. Şi iată, mai jos, rezultatul muncii lui!

Alături de urările mele cele mai bune, vă las în compana unei imagini care mi-e dragă. Unul din zecile de curcubee pe care le-am văzut în Noua Caledonie

.

Televiziunile franceze au difuzat, în perioada asta, o grămadă de filme cu Depardieu, încît dacă nu ai fi ştiut că e vorba de refugiul fiscal al actorului, puteai foarte bine să crezi că e un omagiu postum! Ceea ce credeau guvernanţii francezi că se va întoarce împotriva   lui Depardieu, acuzele de laşitate şi de lipsă de patriotism, au avut alt efect şi, încet, încet, un nou val de simpatie îl spală pe actor. Pentru că Depardieu nu este un moştenitor al unei averi fabuloase care părăseşte ţara strămoşilor săi bogaţi. Dimpotrivă, e vorba de un om cu o biografie de sărac, pînă la un moment dat. Crescut, într-u  orăşel proletar din centrul Franţei,  de un tată alcoolic şi violent, care vindea l’Humanité (ziarul comuniştilor francezi) şi de o mamă care, ca să nu mai îngreuneze familia cu noi guri, avorta mereu, Gérard nu avea alt viitor în faţă decît să muncească şi să devină ca tatăl lui, beţiv şi violent. Nici şcoala nu i-a plăcut viitorului actor. La 13 ani a scăpat cu noroc de închisoarea pentru minori. La 14 ani s-a angajat la o tipografie. La 17 ani plecă la Paris, cu un prieten, să-şi încerce norocul. Se agnajează la diverse circuri ambulante, apoi ajunge la Teatrul Popular, unde joacă pentru muncitori. Ce stîngă mai curată şi mai pauperă vreţi? Nu-şi neagă originile, mai tîrziu va susţine Partidul Comunist Francez, apoi pe Mitterand la preşedinţie.

De cînd şi-a anunţat intenţia de a părăsi regimul fiscal al Franţei, brusc, Depardieu e numit “prietenul lui Sarkozy”!. Stînga îl beşteleşte pe unde apucă, primul ministru îl face de ruşine, îl acuză în fel şi chip. Depardieu plăteşte, în ultimul an, 85% impozit! Iar viitorul sună sumbru pentru bogaţi, deşi Legea care impozita cu 75 % veniturile mari a căzut la Consiliul Constituţional. Depardieu s-a trezit şi e revoltat. Atît de revoltat încît va părăsi Franţa. Dar nu toată Franţa, ci doar Franţa lui Hollande. În scrisoarea către premierul Ayrault, Deardieu îşi consfinţeşte poziţia de dreapta: “Plec pentru că dumneavoastră consideraţi că sccesul, creaţia, talentul, de fapt, diferenţa, trebuie să fie sancţionate!”

 

Într-un top 100 al fazelor tari de televiziune prezentat de un post francez, pe locul întîi s-a situat o mică poveste care mi-a plăcut foarte mult, deşi e, în mod clar, încărcată de aroganţă. Un concurent la varianta americană de ala Vrei să fii milionar, John Carpenter, a ajuns în faţa întrebării finale, de un milion de dolari. Regis, moeratorul emisiunii, i-a spus că nu a folosit pînă atunci niciuna dintre variantele ajutătoare. John Carpenter a spus că, la această întrebare, ar vrea să apeleze la varianta “sună un prieten”. A vrut să-şi sune familia, să vorbească cu tatăl său. Cînd l-a avut la telefon, a spus: “Tată, sînt în faţa ultimei întrebări, dar nu te-am sunat ca să-ţi cer ajutorul, te-am sunat ca să-ţi spun că tocmai voi cîştiga un milion”. După care, în faţa prezentatrului uşor descumpănit, John Carpenter a dat răspunsul corect. (Tot parcursul acestui concurent îl puteţi urmări aici) .Deşi e o doză destul de mare de aroganţă în aceadtă atitudine (după părerea mea), totuşi, cred că împortantă este, aici, mîndria unui fiu care-şi sună tatăl ca să-i anunţe o reuşită. Şi, trebuie să recunoaştem, să cîştigi un milion de dolari pe bază de ce ai în cap e o reuşită!