L-am cunoscut pe Dinu Zamfirescu la Paris în 1990 și am considerat acest fapt o onoare. Îl vedeam pe unul dintre contestatarii activi ai regimului Ceaușescu și simțeam că e un privilegiu.. Era unul dintre cei care l-au demascat pe Gustav Pordea și faptul că acesta era o cîrtiță a spionajului românesc. Domnul Dinu Zamfirescu, la care am ajuns cu ajutorul doamnei Monica Lovinescu, era un domn sigur pe valorile lui, elegant dar ferm cînd trebuia să și le apere. Era anti-comunist autentic, de cea mai bună fibră. Un om în legătură directă, de sînge, cu istoria autentică și valorile liberale, rudă, într-un fel, cu neamul Brătienilor. Un exemplu de atitudine demnă, de om curajos.
L-am mai întîlnit apoi în România cînd, parcă i-a mai scăzut din aplomb. Nu l-am văzut de vreo cinci-șase ani. Dar am auzit despre isprăvile lui, pe care nu mi le pot explica. Totuși, vorbim de Dinu Zamfirescu, nu de Ioan Ghișe! Pentru că nu cred că ar avea în trecut ceva cu ce să fie șantajabil, cu atît mai abitir nu-mi explic atitudinea sa. Încrîncenarea cu care luptă împotriva ideilor liberale, slugărnicia cu care-i servește pe Ponta și pe Antonescu. Vorbim de Dinu Zamfirescu, din neamul Brătienilor, devenit pupătorul de mînă al unui repetent din Isaccea și al unui plagiator din Gorj.
Domnule Zamfirescu, nu se poate să nu știți ce a devenit partidul liberal, cel al înaintașilor Dumneavoastră și nu se poate spune că nu știți cine e vinovatul pentru asta, cine i-a terfelit valorile și l-a transformat într-o mașinărie de satisfăcut pofta de putere a unei singure persoane.
Domnule Zamfirescu, nu se poate! Nu o să spun niciodată asta, dar dintr-un anume punct de vedere ar trebui să-mi pară rău că a căzut comunismul. Dacă nu cădea, aș fi avut în minte imaginea demnă a unui luptător dîrz împotriva lui Ceaușescu, domnul Dinu Zamfirescu, de la Paris. . Așa, sînteți jalnicul domn Dinu Zamfirescu de la București.
