L-am văzut la ediție franceză (a doua) a concursului The Voice. mi s-a părut interesant că se încăpățînează să cîznte muzică medievală. Nu am găsit un clip mai bun cu Luc Arbogast, majoritatea sînt filmate în stradă, acolo unde e “scena” artistului. Veți descoperi o voce cu mai multe registre. Enjoy
Archives: 2013
Ceaușescu ar fi fost bun online, știa cum să dubleze traficul!
MI-am adus aminte, recent, una din “marile tîmpenii mărunte” ale Epocii de Aur și vreau să o povestesc, mai ales pentru cei tineri care nu numai că nu au amintiri din acea vreme, ci se și întreabă cum a fost posibil așa ceva. Deci, prostia:
Nu știu pe ce s-a bazat această măsură, dar în anii 70-80, nu aș putea fixa cu precizie anul, s-a dat o dispoziție stranie. Nici un autobuz nu are dreptul să treacă de granița județului în care fusese înmatriculat. (povesteam aici că, după principiul “unde dai și unde crapă”, erau decizii inexplicabile logic). Asta a ținut o vreme bună, un an, doi, poate trei.
Opera din Timișoara, de pildă, avea spectacol, la Arad. Porneau interpreții cu autobuzul Operei (care ducea, de obicei și decorul) și ajungeau la limita județului Timiș. Acolo îi aștepta autobuzul Teatrului de Stat din Arad, în care urcau interpreții și se tranfera decorul. Ajungeau la Arad, dădeau spectacolul, apoi se întorceau pînă la graniță, unde îi aștepta autobuzul Operei din Timișoara, iar transfer, iar decoruri cărate dintr-o parte în alta. La fel se petrecea și cu elevii care mergeau în excursie dintr-un județ în altul, cu autobuzul. Trasfer la limita județului. Nu știu cum s-a ajuns la această măsură care punea pe drumuri un număr cel puțin dublu de autobuze, dar măsura a fost aplicată cu strictețe și la autobuzele instituțiilor de spactacol, și la cele ale taberelor școlare.
Cum ar veni, Ceaușescu reușise prin această măsură să buleze treaficul și să mărească viteza de transfer!
Copoşii vechi şi noi
Voi evoca aici un fapt despre care am mai vorbit cu ani înainte. Dar tocmai pentru că amnezia e un sport naţional, vreau să re-fixez în memoria colectivă acest fapt de arme al lui George Copos. Da, Copos, fostul vicepremier, fostul responsabil al taberelor stundeţeşti (înainte de 89), fost (sau încă actualul? ) patron al echipei Rapid. Pe cînd fiica lui era elevă la Lceul Jean Monet din Bucureşti, domnul Copos, proaspăt capitalist de succes, s-a remarcat prin faptul că a construit, în acea şcoală, o toaletă (un WC) numai pentru fiica sa. O privată foarte privată, de la care doar fiica domnului Copos avea cheia. După ce domnişoara a terminat şcoala, domnul Copos a înmînat cheia, ca pe un trofeu, direcţiunii. Şi toaleta cu pricina există şi azi ca toaletă a profesorilor. Nimănui nu i s-a părut abuziv gestul, deplasat, de cacao al proprietarului de cofetării. Nu, lumea ştia de asta, s-a scris şi în presă (În Academia Caţavencu) dar nu s-a luat nici o măsură. De subliniat că aici, la acest liceu, a studiat, printre alţii, Nicu Ceauşescu, iar taică-su, aşa dictator cum a fost, nu i-a făcut fiului său o privată de aur. Mai pe nou, tot aici a studiat şi Andrei Năstase, cu un tată mult mai bogat decît Copos şi mult mai puternic. Şi nici Năstase, El Însuşi, nu a făcut un WC separat pentru fiii săi (că şi ăla micu tot acolo a făcut şcoala).
Dacă aş fi rugat repede să dau un exemplu de mîrlănie tipică pentru urcatul scroafei în copac, aş povesti, oricui, întîmplarea de mai sus.
Pentru nostalgici și pentru rafinați: Homo scorniceștiensis
Trecerea zilei de 26 ianuarie prin viața noastră publică a mai înviorat un val de nostalgii, a mai adunat o serie de “like”-uri pe pagina lui Ceaușescu de pe FaceBookul de Istorie Națională. Vreau să vă povestesc o mică întîmplare (am mai povestit-o, cred, pe undeva) despre minunata Epocă de Aur. Exista, în acele vremuri, un istoric pe numele lui Ion Spălățelu. Una dintre cărțile lui de căpătîi se numește Scornicești, vatră de istorie, carte reeditată și după 89. În acea carte dedicată locului de naștere a lui Ceaușescu se lansează și existența unui tip uman (iară nu cuman) care a trăit pe acele meleaguri, homo scornicestiensis Care credeți că erau caracteristicile acestuia? Păi, mai mic la statură, cu tenul măsliniu, cu nasul acvilin și cu părul creț și cărunt. Nu credeți? Căutați prima ediție a acestei cărți și convingeți-vă! Povestea are o parte a doua, neanticipată de Ion Spălățelu care, fiind și el din Scornicești (încadrîndu-se chiar în tiplogia cu pricina) , a avut imprudența să-și pună fotografia pe ultima copertă a cărții. Ceea ce a stîrnit, se zicea atunci, mînia tovarășei: “Ce, acuma ăsta vrea să-și lege numele de Scornicești?”. Urmarea a fost că s-a interzis fotografia de pe coperta a patra pentru toate cărțile, cu excepția scriitorilor clasici. Nici un scriitor, nici un autor în viață, nu a mai avut dreptul să-și pună fotografia pe coperta a IV-a. Că o supăra pe soția lui Homo Sconiceștiensis!
(Imaginea care ilustrează textul este o lucrare semnată de Dan hatmanu, lucrare care a apărut, prima dată în epocă, pe coperta revistei de cultură studențească Dialog din Iași)
Whiskey pentru oamenii mei și bere pentru cai!
Un clip cu bătrînul Willie Nelson, o legendă a muzicii country. Și pentru că tot e vorba și despre cai, știați că toți caii își schimbă vîrsta în aceeași zi, adică de 1 ianuarie? Vorbesc de caii de curse, desigur. Și fiecare an are o literă cu care obligatoriu trebuie să înceapă numele calului. Anul acesta e litera D. Nu știu dacă asta e valabil în topată lumea, sau doar la caii de curse din Franța, despre care am citit un articol interesant, în care erau presărate aceste informații. Deci, Whiskey pentru oameni, bere pentru cai!
O Imagine pe placul lui Ceaușescu
Nu știu cîtă lume mai merge, acum, în Ghencea, deși, nostalgia își are, și ea, soldații săi. Dacă nu era împușcat în 89, probabil că Ceaușescu ar fi murit de moarte naturală pînă acum și nu ar fi prins, astăzi, 95 de ani. Deci, tot la un mormînt i s-ar fi întreținut memoria.
Cînd am postat această fotografie, cineva a spus că e fotoșopată. De data aceasta vă prezint o altă imagine, de al CNN, unde fotoșopatele nu prea țin.
E o fotografie nu doar despre coreenii de Nord, ci și despre noi. Dacă nu erau evenimentele din 89, cam spre așa ceva ne îndrepta Ceaușescu. Încolonați, vorbind doar la comandă, aprobînd ideile geniale ale conducătorului. Care doar” EL însuși” are dreptate.
Înțelepciunea populară ne spune că nu e bine să vorbești despre funie în casa spînzuratului. Dacă e așa, ar trebui ca mulți ani de zile de aici încolo, mânia, în viața publică, nimeni să nu mai spună că doar el are dreptate și să-i elimine din sistem pe cei care-l contrazic!
Primarul Delanoë se cunoaşte la nevoie. O idee genială împotriva unei mîrlănii
Pe 13 ianuarie, 2013, la Paris a avut loc o manifestaţie de protest împoriva preconizatei adopătri a Căsătoriei pentru toţi, act normativ care ar permite căsătoria cuplurilor de homosexuali, adopţia pentru aceste cupluri şi dispariţia cuvintelor tată şi mamă de pe certificatele de naştere ale francezilor. Manifestaţia a adunat peste un milion de oameni, deşi poliţia, la presiuni politice, a dat o cifră mult mai mică. După această maifestaţie, primarul Parisului, Bertrand Delanoë, aparţiînd PS, gay declarat, a pretins organizatorilor plata a 100.000 de euro pentru stricăciuni ale unor peluze pariziene călcate de manifestanţi (după ce, în mod straniu, poliţia s-a retras de acolo!). Organizatorii au avut, ca răspuns, o idee genială: să împartă suma la un milion, şi să sugereze tuturor participanţilor să trimită cecuri de 1o centime pentru primărie, cerînd şi chitanţă! Iată o super-idee care îl va lecui pe Bertrand Delanoë de la astfel de manevre dosnice josnice!
Dan Radu Rușanu și spiritul șpăgii
Povestea asta nu e nouă, am mai spus-o de cîteva ori, dar merită reluată pentru că personajul ei principal, Dan Radu Rușanu, nu pare să-și fi schimbat năravul și e tot în primele rînduri ale scenei politice. Era undeva prin anii 90, cînd existau destule lacune de interpretare pentru tot felul de legi. Aveam, atunci, la Academia Cațavencu, o dispută cu niște controale financiare (am avut controale în toate regimurile!), făcuserăm memoriu la Finanțe și nu ne mai venea răspunsul, deși trecuse de multă vreme termenul legal. Am sunat direct la cabinetul Lui Mircea Ciumara (Dumnezeu să-l odihnească) pe care-l știam de la balurile Cațavencu,și ne-am stabilit o întîlnire. Eram eu și Doru Bușcu. Am intrat, după ce ne-am lăsat legitimațiile, și ne-a primit ministrul cu zîmbetul pe buze, era mare cititor de-al nostru. După ce i-am spus care-i problema, l-a chemat pe secretarul de stat Dan Radu Rușanu, de care depindea răspunsul. Ca să facă o glumă, Doru Bușcu a zis “Vedeți că am lăsat la poartă și un pește mai mare, de Dunăre”. Pentru că nu și-a dat seama că e glumă, ori pentru că i se părea natural ca oricine să aducă ceva, Rușanu și-a chemat un om (șoferul, cred) și i-a zis să meargă jos la intrare să ia peștele. Am mai rămas cîteva minute pentru amabilități, iar omul s-a întors de la poartă: “Nu e nici un pește, doar două legitimații de ziariști” – a zis. Rușanu a fost destul de intrigat, pînă cînd i-am zis nopi că era o glumă, cum să venim noi cu șpagă la Finanțe, cînd noi trebuie să primim ceva, adică un răspuns. Da, recunosc, a fost o situație neplăcută, mai ales pentru un om care era obișnuit, se vede, să primească mereu. Noi nu numai că nu am dus nimic, dar am mai și făcut o glumă pe tema asta! De unde am tras concluzia că, dacă, într-adevăr duceam peșcheș un pește, un borcan de caviar obținut ilegal, un purcel de lapte, un butoi de vin, o Dacie, omul le primea liniștit!
Mituri false ale societății românești: Lucia Hossu Longin, luptătoarea la două capete
Prima dată am văzut numele acestei doamne în anii 80, pe genericele de la Cîntarea României, de fapt, de la concursurile între județe, alea în care românii scriau cu trupurile lor numele Genialului conducător. Eu m-am uitat la generice, așa, ca să-mi aduc aminte dacă va fi cazul. Văd că e cazul. Apoi, după decembrie 89, doamna Lucia Hossu Longin a devenit o foarte vocală luptătoare împotrive epocii pe care a servit-o cu exces de zel, aș putea spune. Alături de ea, o altă exponentă a aceluiași curent, Marilena Rotaru, supărată în anii comunismului că nu a fost aleasă secretară de partid. Marilena Rotaru s-a dus imediatt după Revoluție să-i șlefuiască imaginea lui Iosif Constantin Drăgan, în timp ce doamna Hossu Longin s-a apucat de Memorialul Durerii. Nimic de zis, frumos. Cunoștințele din Cîntarea României aplicate pe invers au fost o formulă de succes. Am cunoscut-o pe doamna Hossu Longin în perioada 1 august 1990-1 august 1991, cînd am fost redactor șef la Muzică, Spectacole, Varietăți, la TVR ( am plecat de la TVR prin demisie!). Înainte de 89, secția pe care am condus-o un an s-a numit Cîntarea României. Doamna Hossu, fostă la Cîntarea României, nu a rămas la Varietăți, s-a mutat la Departamentul Teatru Film, alături de domnul Necșulea, prieten vechi, cu sistem de valori apropiat. Știu, din interior, ce a fost cu TVR, an acei ani. Mulți dintre cei care nu au ieșit în față nici înainte, nici după, au evocat zelul doamnei Hossu-Longin. Întîmplări interesante, sper să beneficieze de curajul de a fi scrise. Memorialul Durerii, cum spuneam, a fost ceva remarcabil, atunci, iar Doamna Hossu a ieșit bine, inclusiv la capitolul financiar, vînzînd niște sute de casete prin străinătate, urmașilor celor din Memorial. Nu știu cîți bani au revenit TVR din chestia asta.
Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, am fi putut spune că și doamna Hossu Longin are dreptul la un drum al Damascului, ca noi toți. Numai că drumul Damascului a fost, pentru această doamnă, o scurtătură între dictatura lui Ceaușescu și epoca Năstase. Pe care l-a apărat, atunci cînd a fost cazul, adică atunci cînd Adrian Năstase a devenit martir, pedepist de regimul dictatorului Băsescu. Doamna Lucia Hossu Longin, specialistă în replieri ideologice, a trecut cu arme și bagaje în tabăra urmașilor și moștenitorilor lui Ceaușescu. Autointitulată Profesionist de Televiziune, Doamna Hossu a premiat, din această ipostază, Antenele lui Voiculescu înainte de a fi ceea ce sunt astăzi, dovadă de mare intuiție.
Să-l pui pe Năstase în rînd cu deținuții politici uciși de comunism, cînd nu te obligă nimeni să o faci, mi se pare mai rușinos decît să-l lauzi pe Ceaușescu, atunci cînd, la TVR fiind, nu prea aveai încotro. Imparțială, doamna Hossu Longin le-a făcut pe amîndouă.
Se caută o femeie cu spirit de aventură. Farsă sau prostie pură?
Dacă e adevărat ce scrie aici, atunci e o prostie. Dacă nu e adevărat, e o farsă pe care au preluat-o unele publicații care nu mestecă tot ceea ce vine pe fluxul de știri. Așadar, un om de știință american (Harvard, nene, o universitate importantă unde cică a predat și Alina Mungiu!) a reconstituit ADN-ul unui om de Neaderthal și e gata să insemineze artificial o femeie cu spirit de aventură, care ar vrea să devină mama unui monstru . Mi se pare o prostie să vrei să dai naștere unei fosile. Bun, să zicem că va găsi femeia inconștientă și să admitem că experimentul ar reuși: s-ar naște un pui (nu știu dacă va fi chiar copil!) cu tată necunoscut (tată natural/ tată artificial?) și cu un pronostic de viață greu de prezis. Să admitem, încă o dată, că această ființă s-ar dezvolta normal, după normele de acum 30.000 de ani, desigur. S-ar putea adapta ea la civilizația actuală? Ar putea deveni un copil normal? Eu, unul, fără să mă bazez pe ceva științific, punînd la bătaie doar bunul simț, spun că răspunsul e total negativ. Poate că acest “strămoș” săllbatic va trebui pus în cușcă, va trebui tranchilizat etc. Un șir de bătăi de cap pentru promotorii acestui experiment. Cum ar folosi el științei? Care ar fi cîștigul? În mod clar, fiind un hibrid, nu ar avea cum să răspundă curiozității actuale, nu ar avea cum să dea detalii despre lumea lui. ca să nu mai vorbim de creierul omului de atunci.
Cel mult s-ar putea naște un monstru oligofren. Care nu ar folosi la nimic, decît, poate, la atras niște bani de la fundații bogate.
Mi se pare o prostie să învii subdezvoltarea mintală de acum 30.000 de ani, cînd ai la îndemînă atîta subdezvoltare mintală contemporană.
PS Nu vi se pare că figura din fotografia de mai sus e cunoscută? 🙂
UPDATE Prietenul meu vasile Jerca mi-a trimis următorul link. Pînă la urmă o lăsăm așa, că a fost o farsă!