În ultima vreme două cotidiene sărbătoresc niște cifre impresionante de la apariția primului număr: Adevărul își revendică o tradiție de 125 de ani, iar Gazeta Sporturilor, mai tînără, se mîndreșre cu 90 de ani. Nu știu alții cum sînt, dar mie mi se pare că miroase un pic a fraudă. Pentru că nici Adevărul, nici gazeta Sporturilor, nu sînt deținătoarele tradiției respectivelor publicații. Adevărul a fost înființat  de Alexandru Beldiman și a apărut  la București din 15 august 1888- până în 1914 și între 1919 – 1937. Atît. Adevărul, marca originală, a încetat să existe în 1937. Faptul că echipa de la Scînteia a dorit să-și schimbe numele în Adevărul nu autorizează confiscarea tradiției din 1888. Una e Alexandru Beldiman, alta, Darie Novăceanu. Fiecare cu adevărul lui! La fel și Gazeta sporturilor nu are nici o legătură cu cotidianul de sport lansat în 1924 și nici cu perioada legionară a acelui cotidian (sper!). În perioada comunistă ziarul de sport era Sportul popular, apoi Sportul, care a fost înființat de la zero, în vreme ce Gazeta sporturilor care a funționat o vreme în paralel a fost închisă. Da, se împlinesc 90 de ani de la primul număr din gazeta Sporturilor, dar asta nu are nici o legătură nici cu Ioanițoia, nici cu proprietarul, Dan Voiculescu.

Ca să dau un contra-exemplu, partidele istorice (PNL, PNȚ, PSD – ăla adevăratul) care au apărut după 89, au fost reînființate de foști membri ai acestor partide înainte de 1947 și care, într-un fel, au fost legatari ai acelor partide. Aici asumarea tradiției este legitimă.

Nu vreau să supăr pe nimeni, vreau doar să îmi exprim rezervele față de un mod heirupist de asumare a tradiție. După acest model, eu aș putea să-mi schimb numele în Liviu Rebreanu (că doar și eu sînt scriitor ardelean) și anul viitor să sărbătoresc 130 de ani de la naștere, iar anul ăsta 92 de ani de cînd am scris Pădurea Spînzuraților.

Nu m-am exprimat pînă acum pe această temă pentru că nu eram tocmai liber să o fac, mi-am asumat rigorile postului de la Marsilia. Dar acum îmi pot spune şi eu părerea care are ceva competenţă la bază pentru că, în activitatea mea de jurnalist m-am ocupat de cazurile de plagiat destul de celebre  (Patriciu, Beuran, Popa & Cozmîncă). Din ceea ce ştiu eu, din similaritatea cu cazurile citate, reiese cu claritate un adevăr de necontestat: Victor Ponta nu a plagiat lucrarea de doctorat. El are dreptate, din punctul acesta de vedere, să se simtă cu conştiinţa împăcată: nu e el făptuitorul în această cauză. Făptuitorul e necunoscut nouă, cunoscut lui. Că doar de la el a luat lucrarea şi a prezentat-o ca fiind a sa. Deci, Ponta nu a plagiat, doar a uzurpat calitatea de autor a plagiatorului şi şi-a însuşit un plagiat ce nu era a lui.