După mine marele succes al lui Andrei Marga la Tîrgul de carte de la Paris a fost faptul că Florian Bichir şi-a lansat o carte în limba franceză. Am auzit că a fost bătaie pe cartea aia la standul României. Francezii şi-o dau din mînă în mînă, ce mai, succes adevărat. Presa franceză, în special presa culturală, vuieşte pe acest subiect. Nu, hai că sînt rău. Vorba lui Bichir: să vă văd pe voi lansînd o carte la Paris şi după aia vorbim. Bine de Bichir, nasol de noi. Deci, sîntem invidioşi! Dar ne plătim impozitele ca să ajungă valorile la Paris!

După acest succes, se pare că Marga s-a culcat pe lauri. Tocmai de aceea vă întreb, cu toată seriozitatea: aţi auzit de activităţile desfăşurate de ICR-urile lansate de Marga “pe plan intern”? Ştiţi vreo activitate? Aţi participat la aceste activităţi? Aveţi cunoştinţe care lucrează la noile instituţii? Şi-au luat salariul? Aştept plin de curiozitate răspunsurile Dvs.

PS Un poet foarte cunoscut a fost acostat de Marga şi rugat să-i facă o propunere pentru ICR Belgrad. Poetul cu pricina i-a dat numele lui Adam Puslojici, un român din Banatul sîrbesc, de origine, foarte mare poet. Marga a acceptat imediat, cu entuziasm. Dar a doua zi a numit pe altcineva! Întrebarea e: uitare sau trădare?

Mi-aduc aminte o foarte frumoasă explicaţie a actorului Michael Caine referitoare la longevitatea cuplului pe care-l alcătuieste din 1973, cu actiţa  Shakira Baksh. Longevitatea cuplurilor de actori este ceva extrem de rar, o ştim cu toţii. Ei, bine explicaţia lui Michael Caine a fost simplă: “două băi”. Fiecare cu baia lui! Ăsta, da! secret! Venind în zilele noastre şi încercînd să interpretez cuplul Victor-Crin îmi dau seama că nu au nici o şansă. E un cuplu care nu va dura. Pentru că nu are două băi. Are doar o latrină, Antena 3, dar şi aia nu e a lor, e a lui Voiculescu

Citesc aici că Adrian Năstase, zis Bombonel (poate că tovarăşii lui de la mititica i-au găsit între timp o poreclă şi mai apetisantă) l-a făcut pe un jurnalist ‘un fel de boschetar al jurnalismului”. Băi, Bombonel, sinucigaş ratat, nu ţi-e ruşine? Tu vorbeşti, un boschetar al politicii, ajuns la puşcărie pentru furt?! Vezi că dosarul tău, ăla de care te temi cel mai tare, cu istoricul Suciu, nu a fost ars. Stai la locul tău, neruşinatule!

Am intrat în posesia unei fotografii care arată cîtă dreptate avea Andrei Marga atunci cînd afirma că, prin participarea ţării noastre la Salonul de Carte de la Paris, relaţiile româno -franceze au cîştigat în lărgime şi în adîncime. În imaginea de mai jos îl vedeţi pe soţii Marga, în centrul mesei semi-rotunde, bucurîndu-se de toată atenţia suitei. Cum fotografia primită din surse care îşi păstrează anonimatul (şi, deci, şi slujba) era însoţită şi de un text, vi-l ofer între ghilimelele de rigoare:

“Tovarășul Andrei Marga si tovarășa Felicia Delia Marga (foto centru) prezidînd una dintre șezătorile literare organizate la Salon du Livre, 2013. Casa maramureșană din fundal, taburetele amintind de Coloana brâncușiană, masa rotunda ca semn al binecunoscutei ospitalități românești, dar mai ales pomul cunoașterii, roșu și avîntat, care domină standul cu ramurile sale, au contribuit și ele la momentele de deplină afirmare a spiritualității neamului în chiar inima citadelei culturale europene care este Parisul.”

Am mai spus-o și am mai fost apostrofat pentru părerea mea. La care nu am dreptul, în opinia Oengiștilor de tot felul. Nu-mi  place de nici un fel de Oprescu și nu-l apăr. Spun doar că, în fine, s-a terminat circul și Hala Matache s-a dat la o parte pentru a ajuta Bucureștiul să-și decongestioneze circulația. Și, prin asta, se mai reduce din poluare. dar ăsta o fi alt oengeu, care nu s-a băgat la demolare. Halei Matache i s-au găsit valențe de monument cînd s-a auzit că se va demola. Pînă atunci nimeni au a încercat să o pună în valoare, să alunge șobolanii, să repare pereții cu hectolitrii de urină scurși pe ei. Pentru mine, am mai spus-o, Hala Matache era un loc de evitat, un focar amenințător pentru sănătate și un loc de adunare pentru dubioși. Da’, nene, dar e monument! Bun, ce monument e? O hală murdară și puturoasă! Nu o catedrală, nu o piramidă, nu un sanctuar roman. O hală de negoț veche. Era pe harta turistică a Bucureștiului? Cădeau pe spate turiștii străini în fața ei? Nu. Și, atunci? Bucureștiul avea nevoie vitală de o arteră de circulație. care nu se putea face fără demolarea acestui “monument” de insalubritate. Nu va plînge nimeni după Hala Matache, vă asigur!

E ca și cum, pentru că sînt autentice și “adevărate monumente ale civilizației rurale”, oengeurile ar protesta împotriva electrificării ultimelor sate din România. Sub motiv că electricitatea le distruge autenticitatea.

E greu pentru unele  oengeuri, cred. Ca să-și justifice finanțările,  trebuie să trimită fotografii de pe la proteste, filmulețe cu cîțiva ciudați legați de garduri etc. Așa că, demolarea Halei Matache a căzut mănușă. Am înțeles, acum hai să lăsm Bucureștiul să se dezvolte și să se modernizeze.

Sursă foto aici

Am citit aici o observație interesantă despre alegerile din PDL. Din moment ce toată sala l-a aplaudat în picioare pe vasile Blaga, iar el a obținut jumătate din voturile acestei săli entuziasmate, atunci trebuie discutat, puțin, și despre onoarea celor prezenți. Despre lipsa de onoare, de fapt. Jumătate din sală a zis una (aplaudînd) și a votat dimpotrivă.Frumos!

Îmi aduc aminte de o poveste cu jurizarea pentru Premiile Uniunii Sriitorilor, petrecută înainte de 89. Pentru a fi votat un autor, el trebuia, în prealabil, propus de unul din membrii juriului. Nu dau numele scriitorilor, din motive lesne de înțeles, deși unul din cei implicați nu mai e în viață. Un Scriitor român Foarte Cunoscut este propus juriului de către un membru, Scriitor român destul de Cunoscut. Se fac și alte propuneri, fiecare avînd strategia lui în legătură cu votul, o marfă negociabilă. După ce s-au făcut toate propunerile, se trece la vot secret. Și Scriitorul Foarte Cunoscut, propus de Scriitorul Cunoscut, nu ia nici un vot. nici măcar de la cel care l-a votat. Scriitorul Foarte Cunoscut era prieten cu toți membrii juriului. Fiecare din jurați se baza pe faptul că Scriitorul Foarte Cunoscut va lua măcar un vot, de la cel care l-a propus. dar nu a fost așa. Ceea ce l-a  supărat destul de tare pe Scriitorul Foarte Cunoscut. Dacă era un singur vot, toți cei din juriu ar fi spu că e votul lor, așa, însă, s-au făcut toți de cacao în fața Scriitorului Foarte Cunoscut.

Imaginea este o caricatură  aparținînd  sud-africanului Zapiro

Pe 4 martie 77 eram în Arad, mă pregăteam pentru facultate, citeam mult, aveam un grup de prieteni care citeau și ei mult. Așa că nu e de mirare că eram acasă la o prietenă de-a noastră, șefă de librărie. Eram cu Mircea Mihăieș, el deja student la Filo la Timișoara, și cu Daniel Motz, un plastician extraordinar, actualmente prin SUA. Stăteam de vorbă despre cărți, cultură, arte plastice, scriitori, edituri. Termenul limită al acestei discuții era ora 23, 30, pentru că la 23.45 pleca ultimul autobuz spre cartierul Bujac, unde locuiam eu. Mircea și Daniel locuiau în centru, ajungeau pe jos fără probleme. La un moment dat, lustra a început să se miște. Am privit spre tavan și  am întrebat-o pe prietena noastră dacă adăpostește pe cineva în pod.ea locuia la pprimul și ultimul etaj în acea casă din Piața Avramn Iancu. Am rîs, s-a trecut peste asta.Nu ne uitam le televizor, nu existau mobile, nici internet (asta pentru cei tineri!). Am reluat discuțiile noastre culturale. Pe la 23 am iesit din casă, ne-am plimbat puțin, apoi am plecat spre autobuz și, acolo, în stație, am aflat de la un vecin care aștepta și el autobuzul, că a fost cutremur. Și mi-am dat seama de ce se mișcase atît de straniu lustra din tavan. O poveste oarecare. A doua zi am aflat cîți au murit, cine a murit. Pentru că acasă nu aveam televizor și nici nu era program la acea oră, chiar dacă am fi avut.

Cutremurul din 77 a făcut în realitate, ravagii mai mari decît cele înregistrate la capitolul vieți perdute și clădiri căzute în 4 martie. Acea calamitate i-a dezvoltat lui Ceaușescu sentimentul că e arhitect. A văzut că indicațiile lui se traduceau în clădiri, în construcții, în soluții urbane, cum se zice azi. Acesta a fost, după părerea mea, declicul care i-a dezvoltat mîndria de arhitect al națiunii. Atunci a văzut că spune să se facă și se face, după ideile lui. Încît nici nu știm cine a mutilat Bucureștiul mai tare, cutremurul, sau întîiul arhitect al țării.